Echilibrul Prezenței

Prezența este mai mult decât doar ființa într-un anumit loc. Este un sentiment de conștientizare a propriei existențe și a lumii din jur. - Lev Tolstoi

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, o certitudine prinde contur în noi și anume că viața este finită și imprevizibilă. Cu toții încercăm să diluăm această imprevizibilitate, aruncând ancore de predictibil în oameni și acțiuni viitoare pe care ni le planificăm, hoping for the best. Găsim un anumit grad de predictibilitate însă în viitor, cel puțin raportându-ne la anumite repere stabile, din trecut.

Știm de exemplu că, pentru marea majoritate dintre noi, dimineața este marcată de răsăritul Soarelui și apariția luminii, iar noaptea de prezența Lunii și a întunericului, complementaritatea constantă a celor două astre fiind structuranta, iar structura oferă suport, stabilitate și posibilitate de organizare.

Așadar, prezența unuia dintre ele doar marchează pe cer absența celuilalt însă nu și din realitate, ambele astre fiind prezente constant în sistemul nostru solar, un adevăr al lumii pe care ne putem baza.

Datorită constantei lor, ele au fost folosite ca repere fundamentale pentru măsurarea și structurarea timpului în zile, luni și ani, reflectând ciclurile naturale și astronomice care guvernează viețile noastre.

În absența oricărui astru ceresc, viața pe Pământ ar dispărea, căci atât Soarele cât și Luna joacă roluri vitale în menținerea condițiilor necesare pentru existența formelor de viață de pe planeta noastră. Prezența celor două, în echilibrul dansului ritmic ce s-a creat din prezența și absența lor din aria noastră perceptivă, setează ritmul vieții pe care o cunoaștem la nivel colectiv. Vedem astfel cum atât prezența cât și absența sunt de fapt bazele vieții pe care o știm, una dintre constantele pe care le avem.

De asemenea, lumea noastră internă, psihică, subiectivitatea noastră, este o succesiune de prezențe și absențe de asemenea structurante pt noi. Prezențele și absențele figurilor de atașament pun bazele lumii noastre interne și astfel un anumit grad de predictibilitate se formează cât și o structură. Un prea mult sau prea puțin de prezență ne afectează profund. Un prea puțin ne aruncă în brațele disperării, un prea mult în brațele sufocării, acolo unde doar o realitate poate guverna. Prea multă ură distruge, prea multă dragoste de asemenea. Florile ar fi arse de la prea mult Soare și de prea mult întuneric s-ar usca. Până și bătăile inimii sunt acompaniate de o pauză. Am mai putea vorbi de prezență fără să experimentăm absența sau vice versa?

Unicitatea temporalității subiective care se formează în urma experiențelor noastre marcare de prezență și absență, sub forța compulsiei la repetiție, ne pune în dificultate conștientizarea clipei prezente în care ne aflăm, cât implicit și experimentarea plenară a ființei noastre.

Ne situăm mereu între polarități dimensionale, între Eros și Thanatos, Kronos și Kairos, între trecut și viitor, între dragoste și ură și liniște și neliniște. Matricea cronologică marcată de duo-ul prezență/absență setează ritmicitatea vieții psihice, făcând astfel momentul prezent mai greu de perceput, fluxul și refluxul mareelor apelor interne fiind influențat de trecut.

Citatul ales pentru a deschide această încercare de a surprinde prezența smulge ideea simplei prezențe fizice ca fiind de ajuns pentru a simți viața din plin. Pentru o prezență plenară a ființei, e nevoie ca prezența și absența internă să se întâlnească în același punct, ca într-o eclipsă, în locul unde toate antitezele se întâlnesc și dau mâna. Prezența presupune acceptare, seninătate și demnitate în fața tuturor adevărurilor vieții cât și a necunoscutului și imprevizibilității ei. E unica manieră în care intolerabilul poate fi susținut... așa de simplu... printr-o prezență și o absență... da, o respirație.